Călătoriile din ultima perioadă și cursurile pe care le-am urmat au adus în viața mea perspective noi, dar și o dorință arzătoare de a transforma obiceiuri și metode de lucru. De câte ori mi-am spus „gata, de mâine îmi transform viața!” și m-am izbit de propriul zid al confortului, nu vrei să știi.
La început, totul pare roz – un val de entuziasm și promisiunea unei noi versiuni. Dar apoi apare acel moment inevitabil în care trebuie să-mi asum acțiuni concrete. Este acel punct de cotitură unde, brusc, mintea începe să lucreze împotriva mea, scoțând la iveală toate mecanismele defensive pentru a mă ține în zona de confort. Și am destule… adunate în toți anii.
Mintea este incredibil de ingenioasă în a găsi scuze
- „Va fi prea diferit.”
- „De ce să ne complicăm? Ne e bine aici.”
- „Nici măcar nu ai mai încercat asta. Cum crezi că o să-ți iasă?”
- „Transformarea ar trebui să vină natural, nu să o forțezi.”
- „E prea greu.”
- „Este un consum imens de energie și timp, fără nicio garanție că rezultatul final va fi ceea ce vrei.”
Îți sună cunoscut?
Și recunosc că, la un anumit nivel, toate aceste scuze sunt cât se poate de familiare. Indiferent dacă vorbim de schimbarea unui stil de viață, mutarea într-un oraș nou, sau ceva aparent mai simplu, cum ar fi crearea unui website, toate acestea sunt bariere mentale pe care le construim pentru a ne proteja de necunoscut.
Inclusiv eu în acest moment al vieții mele vreau să implementez acțiuni concrete pentru o transformare și n-ai vrea să știi de câte ori am renunțat și am luat-o de la capăt, uneori furioasă, alte ori obosită de propria-mi rezistență la schimbare.
Ca să nu mă afund într-un butoi de neîncredere și stimă de sine scăzută, m-am apucat de citit diverse pe subiectul acesta. Mare parte dintre ele pentru a-mi calma mintea și vocea aia critică și perfecționistă ce apare ori de câte ori vreau să ies din zona de confort.
Și… lucrurile stau așa
Cercetările în neuroștiință ne arată că creierul nostru are o predilecție naturală de a rămâne în zona de confort. Aceasta este zona în care ne simțim în siguranță, unde nu există riscuri sau incertitudini, unde am învățat deja ce trebuie să facem pentru a supraviețui. Schimbarea, oricât de pozitivă ar părea la nivel conștient, activează o parte din creier numită amigdala. În fața necunoscutului, amigdala trimite semnale de alarmă, avertizându-ne că ne aflăm într-o situație periculoasă. Cortizolul, hormonul stresului, se eliberează, generând acele sentimente de rezistență: frica de eșec, îndoiala de sine, lipsa de motivație.
Un studiu realizat la University College London a demonstrat că al nostru creier dezvoltă rute neuronale puternice pentru obiceiurile existente, iar schimbarea acestor rute necesită nu doar timp, ci și o conștientizare activă și efort susținut. Cu alte cuvinte, nu e suficient să ne dorim schimbarea; trebuie să acționăm în mod deliberat pentru a crea noi tipare mentale, încât să o obținem.
În coaching și ceea ce fac eu cu Legile Universale, s-ar numi simplu linkage de valori. L-am făcut și ce să-ți spun? N-a fost suficient… așa că mi-am continuat cercetările poate, poate-mi tace mintea.
Adesea, ne bazăm pe forța voinței pentru a face transformări, dar adevărul este că voința este limitată, de asta de multe ori durează 3 zile minunea. Psihologul Roy Baumeister, cunoscut pentru cercetările sale în domeniul autocontrolului, a demonstrat că voința se epuizează în timp – exact ca o baterie. De aceea, în momentele de stres sau oboseală, suntem mai predispuși să cedăm tentațiilor și să revenim la vechile obiceiuri.
Și așa am ajuns la concluzia că cel mai ineficient moment în care să faci o transformare importantă e atunci când ești obosit și stresat de lucruri existente în viața ta. Pe scurt, asta s-ar numi autosabotare – să ai cele mai bune intenții pentru tine, însă să-ți alegi cel mai nepotrivit moment să le implementezi.
Și ce faci în astfel de momente?
Dacă ești ca mine, să aștepți să treacă oboseala și stresul nu o să fie o soluție câștigătoare, când tu vrei rezultatul dorit, în timpul setat. Și acela e momentul în care ajustezi timpul pentru a atinge rezultatul și ajustezi acțiunile, încât ele să fie suportabile și într-un mediu stresant.
Cu siguranță ai auzit de acel minim ne-negociabil… asta e soluția. Ce acțiuni care te conduc spre rezultat și ai un consum minim de energie ai context să le faci și îți poți asuma și acel minim de disconfort?
Pentru că, primul pas către orice transformare este să accepți că disconfortul face parte din proces. Nu există o formulă magică, dar cu fiecare mic pas ajustat, am descoperit că disconfortul nu este un inamic, ci un semn că sunt pe drumul către ceva măreț, către transformarea dorită.
Apoi, următorul pas e să renunți la perfecțiune, la acel ideal în care atingi zilnic planul fix așa cum ți l-ai dorit. Și aici revin la acel minim non-negociabil…
Vor fi zile când atingi perfecțiunea, vor fi zile când vei trage de tine să faci minimul și fix în zilele alea în loc să te critici, ai nevoie să te aplauzi.
Puțini sunt cei care vorbesc despre provocările prin care au trecut până au ajuns în „vârf” – orice ar însemna „vărf” și asta ne ține pe noi într-o percepție că „doar nouă nu ne ies lucrurile” când adevărul e că toți „ne luptăm cu noi înșine” pentru a obține o transformare mult visată.
Un ultim pas, foarte important este să nu externalizăm această responsabilitate a transformării. A aștepta ca altcineva să ne împingă spre succes este ca și cum ai cere cuiva să urce pentru tine pe muntele tău. Provocarea transformării aparține fiecăruia dintre noi și doar prin asumarea deplină a acestei responsabilități putem găsi resursele interne necesare. Ajută să ai un grup de suport, să ai oameni care să creadă în tine când nici tu nu mai crezi și să-ți țină un spațiu în care să te și „plângi” că-i greu… dar să-ți și amintească de faptul că poți și ai mai urcat spre „vârfuri” grele și ai reușit.
Este ușor să visăm la o transformare, să ne imaginăm versiunea noastră ideală, dar adevărata magie se întâmplă atunci când, în mijlocul provocărilor, alegem să acționăm. Fiecare pas mic, fiecare moment de disconfort este o dovadă că ne apropiem de acel „ceva măreț” pe care îl visăm. Nu este despre perfecțiune, nu este despre reușita instantă. Este despre curajul de a continua, chiar și atunci când mintea ne spune să renunțăm.
Orice transformare profundă cere asumare, cere să ne privim fricile în față și să ne amintim că drumul e la fel de important ca destinația. Și când ești obosit, când ai impresia că nu mai poți, să-ți amintești că tocmai acele momente construiesc adevărata ta putere. Transformarea nu vine de la ceilalți. Ea vine din tine, din deciziile și acțiunile tale, chiar și atunci când simți că lumea ta se clatină.
Nu există o cale ușoară, dar fiecare pas, oricât de mic, contează. Iar importanța pașilor mici am învățat-o recent, când am urcat Muntele Sinai pe timp de noapte și doar cu pași mici, mărunți a fost posibil să ajung în vârf. Pentru un om ce iubește viteza, a fost un exercițiu dificil, însă ajunsă acasă, am început să-mi doresc să aplic asta în viața mea: pași mici și constanți.
Legile Universale m-au învățat că „la limita dintre suport și provocare are loc transformarea” și asta îmi e mantră în zilele când simt că cedez și mă susține enorm să văd suportul din viața mea și în egală măsură să văd că sunt pe drumul transformării.
Care-i povestea ta despre transformare?