Cu o zi înainte, pe plajă, am fost într-o meditație profundă, pierzându-mă în liniștea interioară, uitând de soare, vânt și lume… și, inevitabil, de SPF. După atâtea zile de ploaie, nici nu mi-a trecut prin minte că mă pot bronza… dar iată că m-am prăjit, ajungând să fac insolație cu frisoane și tot tacâmul. Bonus și bătătura din talpă a ales să sângereze. Așa am pornit în ziua 6…
De la primele ore ale dimineții, mintea mea rula într-o buclă nesfârșită, repetându-mi că nu voi reuși să ajung la Muxia. Era prima dată de când sunt pe Camino și avem un astfel de dialog. Atunci m-am prins ce înseamnă să am control, să știu câți km am de parcurs și care-i prețul plătit… la nivel mental.
În primii 12 kilometri, am căutat toate metodele să-mi liniștesc gândurile și să opresc sabotorul care a simțit că e momentul perfect să apară.
Au fost momente în care am vrut să mă așez în mijlocul pădurii și să renunț… dar n-am renunțat!
Am mers în șosete, apoi desculță, apoi mi-am luat sandalele de trekking și i-am amintit minții mele că am parcurs și mai mulți kilometri cu două zile în urmă. Cu iubire și blândețe, mi-am calmat sabotorul și am ajuns după 33 km la Muxia. Mi-am tras sufletul la albergue și apoi am pornit spre Santuario de la Virgen de la Barca.
Acolo am rămas fără cuvinte și energia locului m-a făcut să uit de orice durere. Pe stânci, alături de tot grupul, a urmat ritualul de despărțire de piatra pe care am purtat-o cu noi și de durerea cu care am încărcat-o în aceste zile.
Piatra mea ajuns în ocean și, odată cu ea, a plecat din spațiul meu emoțional, mental, fizic și spiritual tot ce am ales să las aici…
I-am mulțumit cu iubire și recunoștință și am ales să-mi continui drumul fără ea.
Urmează să mă întorc la Santiago și apoi acasă. Călătoria e aproape gata… și ar fi multe de scris, de împărtășit. Până la urmatoarea postare,
Buen Camino
