Înainte de a scrie despre azi, mai vreau să împart câteva gânduri despre aseară, când am dormit la comun într-o cameră cu vreo 40 de oameni. Și am dormit ca un bebeluș. N-a sforăit nimeni, n-a fost gălăgie, n-a foșnit nimeni… iar dimineata m-am trezit fără alarmă la 06:06.
Și mă gândeam cum exteriorul e o oglindă a interiorului nostru. Liniștea ce am purtat-o cu mine ieri toată ziua s-a reflectat și în liniștea din cameră, evident după sărbătoritul Spaniei în semifinală.
Dimineața, înainte de plecare am lăsat câteva chestii din bagaj: un tub de protecție solară, șervețele umede și 2 sticluțe de plastic de 250 ml. Le-am luat cu mine… ca să-mi fac drumul mai ușor însă în cele 3 zile nu m-am atins de ele.
La polul opus, fix lucrurile pe care nici nu voiam să le iau – pantaloni lungi și pelerina de ploaie sunt cele fără de care n-aș fi făcut km de până acum.
Și aici au apărut primele întrebări pentru mine:
1. Unde în viața mea tratez ceea ce am nevoie cu adevărat precum ceva care „să fie acolo?
2. Ce am senzația că îmi face viața mai ușoară dar în realitate nu-mi e de folos?
Și cu ele mi-am început dimineața pentru ca mai apoi în același mood de Vipassana și tăcere au urmat 13 km prin ploaie măruntă, 3 km prin ceață, alți 4 km doar cu nor și vânt, după care iar ploaie și ultimul km din cei 24 a fost cu vânt și ploaie fix din față. Am ajuns la albergue udă până la piele, însă cu o recunoștință în suflet ce nu o pot descrie în cuvinte.
Am început să mă uit la acest drum pe Camino cu multă bucurie. Privind drumul, sistemic dar și din perspectiva Legilor Universale, am observat că unele porțiuni îți oferă oportunitatea de a alege dacă vrei să faci drumul prin pietriș sau pe stradă, pe asfalt.
Pe scurt: poți alege să te chinui pe Camino sau poți alege să îl faci din inspirație și bucurie.
Iar eu am ales să mă bucur de drumul acesta și să-l trăiesc cu toată ființa mea. Iar atunci am conștientizat că n-am bătături, n-am febră musculară, nu mă dor picioarele… nici măcar nu-s umflate și m-a cuprins un val de recunoștință pentru corpul meu, ce mă susține fantastic. Un val de recunoștință pe care nu l-am simțit vreodată în 34 de ani.
Și acesta e gândul cu care închei ziua 3: recunoștință și bucurie pentru corpul meu.
Buen Camino
