Acum mulți ani, antrenorul meu de la sală îmi spunea că „nu mai pot să fac exercițiul” e doar în mintea mea, pentru că am un corp care mă susține. Pe Camino, aceste cuvinte mi-au revenit în minte.
De felul meu, am un talent: când sunt aproape de final, tind să mă autosabotez. Ce nu știam până pe Camino este că autosabotarea vine din faptul că „știu prea multe”. Hai să-ți explic.
Primele 5 zile nu am știut câți kilometri urma să fac, unde trebuia să ajung… doar am mers și am avut încredere în organizator. În a șasea zi, știam că urma să ajung la Muxia și m-am uitat inclusiv câți kilometri sunt: vreo 18, lejer, mai ales că făcusem și 33 km într-o zi.
Însă, mintea mea a început să se joace cu mine după primii 5 km de mers. Gânduri precum „nu ai să reușești”, „drumul e lung și greu”, „bătătura de sângerează din talpă doare prea tare”, m-au copleșit. Simțeam cum fiecare pas devenea tot mai greu. Deși răspundeam acestor gânduri cu reușitele din zilele anterioare, nu părea să fie suficient…
Din fruntea grupului, am ajuns în urmă, atât de în urmă încât nu mai vedeam grupul. La un moment dat, cel care ne ghida s-a întors după mine pentru că eram mult prea în spate. Atunci am decis să merg desculță, simțind că doar așa mai pot merge. Și am mers o bucată bună până când mi-am schimbat papucii, apoi a urmat un popas unde mi-am calmat mintea.
Ce mi-a adus această experiență?
Aș vrea să spun că am scăpat de autosabotare, însă… nimic nu se pierde, totul se transformă. Ce știu sigur e că am toate resursele să recunosc semnele dinaintea apariției ei și să știu ce o declanșează.
Am învățat:
- Să am mai mult focus pe drumul spre rezultat, pe resursele necesare și pe gândurile care apar pe acel drum, și mai puțin pe strategie.
- Să anunț oamenii cu care lucrez și apropiații că am acest talent de autosabotare spre final de drum, pentru a mă susține în a depăși aceste momente.
- Să renunț la control și la nevoia de a ști la kilometru și secundă unde am de ajuns, concentrându-mă mai mult pe mine și pe nevoile mele interioare.
- Să îmi amintesc mereu că „autosabotarea” e ca un monstru mare și fioros, însă, dacă o privesc în ochi, văd doar un „copil fricos” ce are nevoie de iubire.
Deloc întâmplător, zilele acestea citesc Tu ești muntele de Brianna Wiest, o carte despre autosabotare. Am rămas cu o idee puternică din primele pagini: o stea face prima dată implozie înainte de a deveni o supernovă. Așa că, de fiecare dată când mă aflu într-un punct critic, îmi amintesc că urmează progresul. Din perspectiva Legilor Universale, la limita dintre suport și provocare apare creșterea.
Pe scurt, după autosabotare urmează rezultatul mult dorit. Aceste momente sunt ușile care mă anunță că am ajuns la destinația finală.
